Anii 1947 – 1989
În anul 1949, Societatea Orbilor din România a fost desfiinţată, de către regimul comunist, prin decretul care a desfiinţat toate Asociaţiile şi Fundaţiile. De menţionat că în acelaşi an au fost distruse, de către comunişti, şi simbolurile ctitorilor provenind din familia regală: bustul Reginei Elisabeta a fost deteriorat iremediabil şi făcut să dispară, iar scrierile sale, semnate Carmen Sylva, precum şi cele ale Reginei Maria, transcrise în braille, au fost arse într-un „ceremonial”, specific stalinist.
Regimul comunist a desfiinţat Societatea Orbilor din România, dar nu şi instituţiile create de aceasta: astfel, Aşezământul Vatra Luminoasă, cu atelierele şi spaţiile sale de cazare, a fost transformat în Grupul Şcolar Profesional nr. 5 destinat, de asemenea, nevăzătorilor. Elevii Şcolii primare Regina Elisabeta au fost redistribuiţi la şcolile din Cluj şi Buzău, Grupul Şcolar de la Bucureşti fiind destinat adolescenţilor şi adulţilor, pentru calificare şi chiar recalificare profesională.
În paralel, în anii 1949-1950, într-o acţiune ce trebuie să fie calificată drept integral pozitivă, regimul a înfiinţat ceea ce avea să devină Uniunea Centrală a Cooperaţiei Meşteşugăreşti (UCECOM) şi unităţile cooperatiste de profil în care a integrat persoane cu toate tipurile de handicap. Astfel, i-a adunat de pe străzi şi i-a scos din izolare pe nevăzătorii tineri şi apţi de muncă, trimiţându-i fie la şcolarizare profesională, fie calificându-i la locul de muncă, în meserii şi ocupaţii manufacturiere simple şi foarte accesibile lor, potrivite cu nivelul de dezvoltare tehnică a economiei momentului: confecţionare de mături, perii şi ambalaje din carton.
O dată cu mobilizarea unei acţiuni de o asemenea amploare socială, precum şcolarizarea, pregătirea profesională şi încadrarea în muncă, s-a sesizat faptul că atât pentru nevăzători, cât şi pentru autorităţi funcţionarea a unei organizaţii a nevăzătorilor ar fi mult mai utilă decât absenţa ei. O astfel de structură, reunindu-i pe nevăzători şi ajutându-i să comunice între ei pe probleme specifice, ar putea să anuleze vieţuirea izolată şi anevoioasă a acestei categorii umane. Pe de altă parte, o organizaţie a orbilor ar putea, prin membrii ei, să rezolve o serie de chestiuni specifice în locul autorităţilor.
În consecinţă, în anii 1955-1956, s-au creat structuri regionale (filiale) ale unei proiectate Asociaţii a Orbilor din România, iar într-un Congres al delegaţilor din 3-4 august 1956, la Bucureşti, această organizaţie a şi fost înfiinţată sub numele de Asociaţia Orbilor din România, recunoscută prin Sentinţa Civilă nr. 3288 din 27 septembrie 1956 a fostului Tribunal Popular al Raionului «23 August», Bucureşti. De remarcat, însă, că la Congresul de înfiinţare, s-a produs un incident neobişnuit: Partidul Muncitoresc Român a dorit s-o impună ca secretar general al noii Asociaţii pe Laura Cernea, văduva lui Ştefan Foriş, membru marcant al Partidului Comunist din ilegalitate, asasinat de tovarăşii săi în aprilie 1944. Delegaţii orbilor la Congres au refuzat, sistematic, să o voteze pe Laura Cernea.
Asociaţia Orbilor din România s-a aflat în coordonarea Ministerului Prevederilor Sociale, a preluat publicarea revistei braille Viaţă nouă (finanţată de numitul minister încă din 1954); a început operaţiunile de identificare sistematică a nevăzătorilor şi slabvăzătorilor, copii şi adulţi din întreaga ţară şi orientarea lor către şcoli, servicii oftalmologice, centre de profesionalizare sau unităţi meşteşugăreşti; a achiziţionat o tipografie braille, reluând tradiţia tipăririi de cărţi, publicaţii şi manuale şcolare. În 1959, pe baza unei riguroase selecţii a talentelor, a înfiinţat Ansamblul de Revistă Optimiştii care, începând din acel an, a efectuat turnee în ţară, cu reprezentaţii muzicale şi umoristice, veniturile obţinute fiind vărsate Asociaţiei Orbilor şi unor instituţii ale statului, potrivit criteriilor legale ale vremii. În 1963, s-a organizat al doilea Congres al Asociaţiei, redenumit însă conferinţă, care a decis schimbarea numelui organizaţiei din Asociaţia Orbilor în Asociaţia Nevăzătorilor din România. Noi activităţi de socializare a deficienţilor de vedere au fost puse la punct în plan cultural şi sportiv, fiind iniţiată o serie de competiţii şi concursuri. Numărul filialelor Asociaţiei Nevăzătorilor a ajuns la 16, conform numărului regiunilor administrative ale ţării. În 1966, organizaţia a deschis un studio de înregistrare a cărţii pe bandă magnetică, pe baza lecturii vocale, în faţa microfonului. Totodată, filialele şi-au deschis fonoteci pentru stocarea şi distribuirea gratuită a cărţilor în noul format. În 1968, Asociaţia a obţinut aprobarea pentru publicarea unui supliment trimestrial, în scriere obişnuită, al revistei lunare braille Viaţă nouă.
Ultima Conferinţă naţională a Asociaţiei Nevăzătorilor din timpul regimului comunist s-a desfăşurat în 1971. Ministerul Muncii, coordonatorul şi supervizorul activităţii acestei Asociaţii nu a mai aprobat desfăşurarea vreunei alte conferinţe, până la căderea regimului comunist. Deşi activităţile curente s-au derulat în continuare, Asociaţia implicându-se în programe şi servicii sociale, culturale, educaţionale, sportive, de reprezentare şi de consiliere pentru membrii săi, s-a observat o restrângere a autonomiei organizaţiei, precum şi refuzul autorităţilor de a sprijini înnoirile tehnice şi diversificarea pregătirii profesionale necesare, precum şi extinderea activităţilor. Cu toate acestea, organizaţia s-a dovedit a fi reprezentativă pentru nevăzătorii din România, intervenind în câteva rânduri când drepturile fundamentale şi interesele acestora au fost în pericol. Astfel, s-a intervenit energic pe lângă conducerea statului, în 1980, când a existat tentativa de desfiinţare a liceelor pentru nevăzători. Nu s-a putut face nimic, însă, împotriva notei telefonice de interzicere a accesului nevăzătorilor în învăţământul superior, dispoziţie PCR din 1981. Precizăm că în nici o altă ţară comunistă nu a mai fost luată o măsură de o atât de aberantă dimensiune discriminativă.
În condiţiile libertăţii redobândite la sfârşitul lui 1989, şansele şi opţiunile Asociaţiei au devenit mai generoase: a fost organizată, în mod liber, Conferinţa naţională, în iunie 1990; numele periodicului organizaţiei a fost schimbat din Viaţă nouă în Litera noastră; un reprezentant al nevăzătorilor a devenit inspector de specialitate în Ministerul Educaţiei, responsabil cu educaţia deficienţilor de vedere şi cu şcolile de profil. Această funcţie de înaltă responsabilitate profesională a permis luarea unor decizii juste de reînfiinţare a unor şcoli pentru nevăzători desfiinţate de regimul ceauşist şi la instituirea altora noi, riguros necesare. A fost modernizat accesul la informaţie prin achiziţionarea unor sisteme tipografice braille cu ajutorul Ministerului Culturii şi prin programe PHARE, studioul cărţii audio odată retehnologizat, a trecut la înregistrarea pe casete magnetice, iar în ultimii ani, la imprimarea cărţilor şi a publicaţiilor audio pe cd-uri, în format mp 3. Specialiştii organizaţiei au contribuit decisiv la realizarea programului de voce sintetică în limba română pentru calculator, un program prin intermediul căruia nevăzătorii ajung să dobândească acces deplin la orice informaţie scrisă şi reuşesc să elimine bariera handicapului în relaţie cu munca în profesiunile şi ocupaţiile care presupun utilizarea tehnologiei informaţiei.
La iniţiativa organizaţiei, pe 25 mai 1990, s-a emis H.G. 610 care le-a acordat nevăzătorilor o indemnizaţie lunară de însoţitor. În 1992, pe baza textelor avansate de către Asociaţie, Parlamentul a adoptat Legea 53 pentru protecţia socială a persoanelor cu handicap şi Legea 57 pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. Pe baza Hotărârii Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi (SSH) nr.1642/19 aug. 1992, drepturile băneşti ale nevăzătorilor, decurgând din amintitele legi şi numite „pensii sociale”, au fost distribuite de către Guvern prin intermediul Asociaţiei Nevăzătorilor din România (ANR). Mai exact, sumele aferente, provenind de la Ministerul de Finanţe, prin SSH, nu ajungeau prin poştă la beneficiari decât după verificarea şi avizarea dosarelor acestora de către specialiştii ANR.
ANR a funcţionat ca partener de execuţie bugetară al Guvernului până la 31 dec. 2003. Ordonanţa Guvernului nr.14/2004 a schimbat modalitatea de distribuire a drepturilor băneşti pentru persoanele cu handicap.