Cinci studente franceze cu deficiențe de vedere și-au filmat propriile vieți într-un documentar care ilustrează remarcabila capacitate de adaptare a creierului uman la absența vederii.
Când Kadiatou Diakite închide ochii, este ca și cum s-ar aprinde un întrerupător de lumină. Când îi deschide, lumina se stinge.
Diakite este nevăzătoare din naștere. Pentru ea, a vedea nu presupune folosirea vederii. Ea percepe lumea prin atingere, miros, gust și sunet. „Aceștia sunt ochii mei, spune ea în documentarul regizat de Eric Baudelaire, Car la Lune (Pentru Lună), care a avut premiera pe 6 octombrie, în cadrul celei de-a 64-a ediții a Festivalului de Film de la New York.
În Car la Lune, cele cinci studente nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere – Diakite, Iris Fontanella, Jade Ebara Ossebi, Crystal Lau Chang și Mèï Jendoubi – sunt, după cum le numește Baudelaire, „coautoarele” sale.
Cu ajutorul unor mici camere video portabile Sony, ele își filmează, pe rând, viețile de-a lungul unei perioade de doi ani, la Institutul Național pentru Tinerii Nevăzători din Paris, unde străbat aceleași coridoare pe care le-a străbătut și Louis Braille. (Braille a inventat sistemul de scriere și citire care îi poartă numele în 1824, pe când era elev al acestui institut.)
Le auzim râzând din toată inima și cântând. Pe măsură ce filmul înaintează, cele cinci tinere încep să ne împărtășească și reflecții sincere, uneori tulburătoare, despre propriile experiențe.
Într-o scenă, Diakite așază camera în fața sa și îl invită pe spectator să îi urmărească procesul de creație, în timp ce compune, pas cu pas, o poezie despre lumină – ceva ce nu a văzut niciodată.
„Lumină blândă și delicată
Unică în fiecare, aducând pace lăuntrică
Noapte blândă în lumea viselor
Luminează-mi lumea interioară.”
Folosindu-și imaginația pentru a descrie ceea ce nu poate vedea, Diakite pare să ilustreze un exemplu de neuroplasticitate: capacitatea creierului de a-și reorganiza structurile și de a le adapta unor provocări diferite – în acest caz, absența vederii.
Acest fenomen particular al neuroplasticității a fost studiat de numeroși cercetători.
La persoanele cu dezvoltare neurologică tipică, cortexul vizual este responsabil în principal de procesarea informațiilor vizuale. Însă, atunci când creierul nu mai primește informații vizuale, el recurge la celelalte simțuri și la procesele cognitive pentru a compensa această lipsă.
Marina Bedny, psiholog la Universitatea Johns Hopkins, a cercetat modul în care, la persoanele nevăzătoare, regiunile cerebrale utilizate în mod obișnuit pentru vedere pot fi reutilizate pentru îndeplinirea altor sarcini, precum limbajul, memoria și citirea în Braille.
Echipa lui Bedny a comparat, de asemenea, imaginile cerebrale ale persoanelor văzătoare și nevăzătoare, în timp ce acestea răspundeau la întrebări despre culori și lumină.
„Nu numai că persoanele nevăzătoare au concepte similare atunci când le adresezi aceste întrebări, dar folosesc, de fapt, structuri neuronale similare pentru a răspunde”, a explicat cercetătoarea.
Persoanele văzătoare învață despre culori și lumină direct, prin intermediul vederii, în timp ce persoanele nevăzătoare dobândesc aceste concepte din alte surse, cum ar fi limbajul, explică Bedny.
În ceea ce privește creierul, însă, „într-un fel, ajung să se situeze în același punct”, spune ea.
Regizorul Baudelaire este interesat de perspectivele directe, de primă mână, mai ales atunci când acestea diferă de propria sa experiență.
Car la Lune este al doilea documentar realizat de el în colaborare cu protagoniștii săi. „Pentru mine, filmul este, în esență, despre percepție”, a explicat el în cadrul discuției care a urmat premierei.
Creierul dispune de mai multe modalități de a învăța și de a-și construi o reprezentare a lumii, spune Ione Fine, cercetătoare în neuroștiințe la Universitatea din Washington.
Aceleași regiuni cerebrale pe care persoanele văzătoare le folosesc pentru a recunoaște chipuri și a reacționa la ele sunt active, la persoanele nevăzătoare, atunci când acestea reacționează la voci, explică ea.
Bedny, de la Universitatea Johns Hopkins, este de acord.
„Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat lucrând cu persoane nevăzătoare este că fiecare om își adaptează, într-un fel, utilizarea creierului încă din primii ani de viață, în funcție de ceea ce funcționează cel mai bine pentru el”, spune Bedny.
„Acesta este lucrul extraordinar la creier: este plastic și adaptabil.”
În discuția care a urmat proiecției filmului, Baudelaire și Claire Atherton, monteuza documentarului, au vorbit despre cele mai mari provocări întâmpinate în realizarea acestuia.
Atherton a mărturisit că, în primele etape ale pregătirii, după ce au decis să le aibă ca protagoniste pe studentele Institutului Național pentru Tinerii Nevăzători, nu putea să nu se întrebe:
„Cum poți arăta fără să vezi?”
În cele din urmă, răspunsul lor a fost să le încredințeze camera de filmat lui Diakite și colegelor sale.”
(adaptare Simona Soare-Ivănescu)
