La 16 octombrie 2026, Uniunea Nevăzătorilor din Serbia a sărbătorit 80 de ani de la înființare și 55 de ani de activitate a Bibliotecii pentru Nevăzători „Dr. Milan Budimir”. Printre cele mai emoționante momente ale evenimentului s-a numărat o scrisoare adresată lui Louis Braille, semnată de Ana Jovčić, o tânără profesoară nevăzătoare de limba și literatura sârbă. Scrisoarea le-a reamintit tuturor celor prezenți cât de profund continuă să transforme vieți alfabetizarea în braille.
O scrisoare către Louis Braille
Dragă Louis,
Am absolvit facultatea acum două săptămâni. Am studiat literatura. Și, deși tu ai trăit cu mult înaintea mea, ai influențat în mod direct alegerile care m-au adus aici. Nu există niciun alfabet, nici măcar cel pe care l-ai creat tu, în care să pot așterne cuvinte îndeajuns de frumoase pentru a-ți mulțumi din adâncul inimii. Și totuși, îți scriu. Îți scriu ție, dar și tuturor celor care nu înțeleg câte vieți a schimbat invenția ta și cât de profund le-a influențat. Câți dintre noi am putut, datorită ei, să urmăm școli și facultăți, să ne câștigăm existența și să le asigurăm un trai familiilor noastre.
Nu voi exagera dacă voi spune că, fără invenția ta, multe vieți ar fi rămas cufundate într-un întuneric trist, acolo unde nu există cultură, informație și nici șansa unei vieți demne.
Unii vor spune: în zilele noastre nu mai avem nevoie de alfabetul Braille, avem programe care citesc cu voce electronică și cărți audio. Cine mai depinde de alfabetul Braille în acest secol?! Recunosc, astăzi oamenii pot trăi și fără punctele tale, dar cu ce preț? Noi, persoanele nevăzătoare, am ajuns să ne convingem singure că punctele tale nu sunt indispensabile, pentru că sunt prea puțini cei care ne-ar putea face cunoscută această lume a lor. Prea puțini profesori le cer copiilor nevăzători să învețe să citească și să scrie în alfabetul Braille. Acești copii, Louis, devin tineri care se instruiesc ascultând, fără să fi cunoscut vreodată bucuria extraordinară de a simți literele cu propriile degete, fără mijlocirea vocii altcuiva; litere care se transformă apoi în cuvinte, în propoziții și în cărți întregi.
Dragă Louis, am citit despre accidentul tău. Erai doar un copilaș când ai rămas fără vedere. Doamne, cât erai de curios și cât de mult îți plăcea să explorezi lumea, chiar și atunci! Te jucai în atelierul tatălui tău și ți-ai rănit un ochi. În urma infecției, ai orbit complet. Pentru familia ta a fost o nenorocire cumplită. Și totuși, dragă Louis, tu ai demonstrat că adevăratele miracole, miracole pentru întreaga omenire, se pot naște chiar și din accidente, chiar și din acele întâmplări despre care credem că nu pot aduce decât suferință și deznădejde.
Pare că sunt puține persoane nevăzătoare în lume – se spune că abia 0,53% din populație… Dar să nu vorbim despre cifre. Aș vrea să-ți povestesc despre mine, despre felul în care tu și invenția ta mi-ați hotărât destinul, pentru totdeauna și fără putință de întoarcere.
Imaginează-ți o fetiță de șase ani, în casa bunicilor ei, la marginea unui oraș. Fetița stă în fața unei biblioteci în care se află zeci de cărți diferite. O atrag copertele colorate și literele mari. O cheamă pe mama să-i descifreze titlurile: „O bombă în cafeneaua cu lapte”, de Dragan Lukić; „Povești”, de Hans Christian Andersen; „O femeie din Sarajevo”, de Ivo Andrić; „Fortăreața”, de Meša Selimović…
Afară, mașinile trec în goană nebună, iar ea stă întinsă sub o plapumă groasă, încălzind cu trupul ei așternuturile reci. Vocea mamei, în lumina caldă a lămpii, o poartă departe, în alte lumi:
”— Sărmanelor mele flori, ce s-a întâmplat cu voi? strigă micuța Ida. Aseară erați atât de frumoase, iar acum toate petalele vi s-au ofilit. De ce s-au ofilit florile mele?”
Iubea vocea mamei. Dar nu numai pe a ei. Oricine știa să citească, chiar și rar și poticnit, era întâmpinat cu rugămințile neobosite ale fetiței și convins să deschidă o carte și să-i citească până când amândoi oboseau.
Curând, a învățat singură literele. Dar toate cărțile erau tipărite astfel încât, în locul literelor, ea părea să vadă doar niște puncte întunecate. Un șir nesfârșit de furnici. Știa că în curând urma să înceapă școala pentru copii cu deficiențe de vedere. Acolo existau cărți cu litere mari! Vara dinaintea începerii clasei întâi a fost cea mai lungă și mai apăsătoare vară pe care și-o putea aminti.
Imaginează-ți, dragă Louis, aceeași fetiță, un an mai târziu, așezată lângă fereastra autobuzului școlar, cu chipul aplecat deasupra unei cărți cu litere mari și cuprinsă de bucuria că poate citi singură, fără vocea altcuiva, o fabulă, pregătindu-se astfel pentru ora de limba sârbă.
Timpul trecea, iar literele mari deveneau tot mai neclare. Ochii oboseau din ce în ce mai repede, iar scrisul ei de mână se înrăutățea de la o zi la alta. Din nou, alții îi citeau cărțile, iar la lucrările de control își șoptea răspunsurile la urechea învățătoarei.
— La noua ta școală vei întâlni copii care nu văd, la fel ca tine, i-a spus învățătoarea. Vei învăța alfabetul Braille. Se citește cu degetele. Așa vei putea să citești cărți din nou!
Fetița nu-și putea imagina acest alfabet neobișnuit. Cum adică un alfabet care nu se citește cu ochii? „Trebuie să fie o școală ciudată. Probabil cred că nu fac față, că nu mai am ce căuta aici și au hotărât să scape de mine”, își spunea ea.
Câteva luni mai târziu, ținând-o pe mama de mână, se afla în fața noii sale clase. A auzit un zgomot ciudat, ritmic și vocea puternică a noii învățătoare, care le dicta ceva elevilor. Mai târziu, atingând băncile, fetița a înțeles că zgomotul venea de la niște mașini de scris care perforau foile groase de hârtie. Punctele erau atât de bine conturate! Și le imagina negre. În fiecare zi participa la lecțiile de învățare a alfabetului Braille. În clasa a treia, toți știau deja să citească și să scrie foarte bine. Fetița voia să ajungă cât mai repede la nivelul lor și, mai presus de orice, visa să citească o carte uriașă în braille. Nu conta ce carte era. Voia doar să o citească din scoarță în scoarță.
În timpul orelor, nu ajunsese încă nici măcar la a cincisprezecea literă, dar, de mână cu noua ei prietenă, s-a îndreptat spre biblioteca școlii. Unchiul Mića, bibliotecarul, i-a întins o carte cu basme populare. Deși învățase doar aproape jumătate dintre litere, a reușit să le deslușească și pe celelalte, pe care încă nu le studiase cu învățătoarea.
— Lasă cartea! Hai să ne jucăm împreună! s-a supărat prietena ei.
— Încă un singur basm, i-a răspuns fetița, încercând să o liniștească.
Trei luni mai târziu, așezată în același autobuz școlar, fetița ținea pe genunchi un roman pentru copii de Elin Pelin și știa că nimic nu o mai putea opri. Acum avea punctele ei! Voia să citească întreaga bibliotecă a unchiului Mića. Voia să citească toate cărțile din lume!
Dragă Louis, îți poți imagina întreagul univers pe care i l-ai dăruit, la două secole după ce ai trăit? Nicio carte audio, Louis, nu s-a întipărit în amintirea ei atât de adânc precum cărțile pe care le-a citit cu propriile degete. Contactul nemijlocit cu o carte seamănă cu atingerea unei mâini prietene. Și tu, dragă Louis, știi cât de importantă este atingerea pentru persoanele nevăzătoare. Când vorbim, ne place să ne luăm de mână. În locul unei priviri calde, ne strângem mâinile.
Din păcate, astăzi mulți oameni nu mai dau șanse invenției tale. Spun că nu este necesară, având în vedere multitudinea de programe și cărți audio disponibile. Îmi pare atât de rău, Louis, pentru că aceștia nu vor cunoaște niciodată bucuria de a atinge cărțile, de a se cufunda cu totul în lumea lor și de a simți acea victorie pe care ți-o dă clipa în care ajungi la ultima pagină.
Și, în cele din urmă, dragă Louis, chiar dacă generațiile viitoare ar ajunge să uite cu totul invenția ta, să nu uiți niciodată că ai schimbat în profunzime viețile atâtor suflete. Cât despre viața mea, pur și simplu nu mi-o pot imagina fără alfabetul Braille.
Cu profund respect,
Ana
Duminică, 11 octombrie 2026″
(adaptare Simona SOARE-IVĂNESCU)
