Dragi prieteni, avem marea bucurie să vă anunțăm rezultatele concursului internațional de eseuri „Onkyo Braille” 2020, competiție în care domnul Viorel Șerban – scriitor, poet și președinte interimar al Filialei Hunedoara a Asociației Nevăzătorilor din România -, s-a clasat printre laureați!
Eseul ”Clipa care schimbă cursul unei vieți”, cu care a participat și a câștigat Premiul pentru lucrări excelente, categoria seniori, a fost tradus în engleză cu pricepere și profesionalism de domnul Tiberiu Păun, profesor deficient de vedere la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Buzău.
Domnul Viorel Şerban a mai cucerit un premiu anul acesta, la concursul Pașii Profetului de la Oradea, pentru volumul de proză scurtă Bazarul cu amintiri, publicat în 2017 la editura Limes din Cluj.
Îi transmitem felicitări sincere și îi dorim mult succes și inspirație în viitoarele proiecte literare!
*
Anul acesta Uniunea Europeană a Nevăzătorilor (The European Blind Union – EBU) a organizat cea de a 14-a ediţie a Concursului de eseuri „Onkyo Braille”, competiţie în care sunt premiate cele mai relevante lucrări referitoare la valoarea, utilitatea sau semnificaţia alfabetului braille.
Câștigătorii au fost selectați dintr-un total de 45 de participanți din 16 țări.
Concursul internaţional de eseuri braille este iniţiat şi sponsorizat de Onkyo Corporation şi Braille Mainichi, două firme japoneze implicate activ în promovarea alfabetului braille la nivel mondial, autorii eseurilor câștigătoare primind premii puse la dispoziție de acestea.
Câștigătoarea Premiului I este din Spania, María Jesús Cañamares Muñoz, care a scris un eseu de actualitate intitulat „Braille și lockdown”.
Clasamentul a fost următorul:
• Premiul I Otsuki:
”Braille și lockdown” de María Jesús Cañamares Muñoz (Spania).
• Premiul pentru lucrări excelente:
Categoria Senior: ”Clipa care schimbă cursul unei vieți” de Viorel Șerban (România).
Categorie junior: ”Braille și muzică” de Amir Gumerov (Rusia).
• Premiul pentru lucrări bune:
Categorie senior:
”Salutări… punctiforme” de Anne Kochanek (Germania).
”Braille în trecut și în prezent” de Tone Mathiesen, (Norvegia).
Categorie Junior:
”Mai este nevoie de Braille astăzi?” de Andreas Rudisuli (Elveția).
”Cântec în braille” de Seb Sloot (Olanda).
*
Clipa care schimbă cursul unei vieţi
(Eseul câștigător al Premiului pentru lucrări excelente, categoria seniori, în cadrul concursului internațional „Onkyo Braille” 2020)
M-am născut în vestul României, în Carpaţii Transilvaniei, în ţinutul minelor de aur exploatate din vremea romanilor. O viaţă întreagă tatăl meu a fost miner la aur. Copilăria mea a curs liniştit, cu bucurii şi întâmplări puţin importante, până la zece ani. În ziua aceea de paisprezece decembrie 1960, destinul hotărâse ca viaţa mea să-şi schimbe cursul. Hotărâse ca acea lume inundată de culori să fie înlocuită cu una a sunetelor şi a imaginilor tactile şi olfactive.
Zăpada încă nu acoperise, până la acea dată, firele îngălbenite de iarbă. Mă întorsesem de la şcoală, mâncasem ceva şi, ca de obicei, am plecat cu cele câteva oi ale familiei, pe dealul Măgura din apropiere. Trecând pe la poala dealului, un loc plin cu grămezi de pietre rămase din al doilea război mondial când nemţii voiseră să construiască o cale ferată, Deva-Brad, pentru transportul minereurilor de aur, am rostogolit o piatră mai mare. De sub ea se ivi o cutie roşie, cam ruginită. Am ridicat-o. Deschizând-o, în ea am văzut un obiect ciudat de metal de forma unui ou cu un inel la un capăt. L-am contemplat o vreme. Văzând apoi că oile s-au depărtat, am scos obiectul din cutie, vârându-l într-un buzunar al hainei şi am pornit pe urma animalelor. Ajuns în vârful dealului de unde se poate vedea întreg satul şi colinele care-l înconjoară din toate părţile, m-am aşezat pe o piatră albă, modelată de vânturi şi ploi în chip de scaun. Priveliştea ce se poate admira de acolo, este de o neasemuită frumuseţe, mai ales primăvara. În zare, munţii împăduriţi care se înalţă unii după alţii, lăsând să se vadă printre ei alţi munţi îndepărtaţi cu piscuri alburii confundabile mai totdeauna cu norii. Dar, în decembrie, natura era posomorâtă. În zare, crestele Carpaţilor Apuseni se pierdeau într-o ceaţă groasă, lăptoasă.
Făcându-mi-se frig, am plecat să-mi adun oile şi am luat-o spre casă pe drumul pe care venisem. În dreptul pietrei în formă de scaun, în iarba rară şi galbenă ce o înconjura, am observat un obiect la fel cu cel pe care-l găsisem în cutia roşie. Strecurând mâna în buzunar, am dat de gol. Mi-am dat seama că-n iarbă stătea obiectul pe care de fapt îl pierdusem. Uitasem cu desăvârşire de el şi cine ştie când mi l-aş mai fi amintit, dacă nu treceam pe acolo. Ridicându-l din iarbă, l-am pus în acelaşi buzunar.
Ajuns acasă, am găsit-o doar pe bunica. Tata nu se întorsese de la mină, iar mama era la râu unde spăla nişte haine. Am luat o teslă apucându-mă să cioplesc un jgheab de lemn pentru un izvor pe care-l descoperisem cu câteva zile mai înainte la o margine de pădure. Aveam oarecare înclinaţie pentru îndeletnicirile manuale învăţate de la bunicul cu care mă înţelegeam foarte bine.
În timp ce lucram la acel jgheab, am atins cu cotul buzunarul hainei în care se afla obiectul necunoscut. M-am oprit din lucru şi, scoţându-l la iveală, l-am privit îndelung. Ciudat era faptul că îl priveam fără curiozitate. Nu mă întrebam ce poate fi. Nu eram curios să încerc să-l demontez, să văd cum e făcut. O asemenea indiferenţă nu-mi stătea în fire. Orice artefact nou întâlnit mă interesa cum e făurit. De acesta însă parcă doream să uit, să-l abandonez, dar cineva nu mă lăsa şi mi-l tot scotea în faţă. Am lăsat deoparte jgheabul şi am aşezat obiectul pe o piatră. Îndepărtându-mă puţin, l-am lovit cu o altă piatră. S-a rostogolit mai încolo, fără să se întâmple nimic. După ce l-am privit un timp, aproape cu lehamite, l-am luat şi l-am aşezat pe marginea unui zid. Am simţit dintr-o dată o dorinţă arzătoare de a-l lovi. În mână mai ţineam tesla. M-am aşezat într-un genunchi şi l-am lovit o dată şi încă o dată. La a doua izbitură a izbucnit o lumină violentă, urmată de o bubuitură infernală. Fusese o grenadă rămasă din război, ceea ce am aflat mai târziu. Oricum, mult prea târziu.
Am fost aruncat pe o grămadă de lemne şi învăluit într-un întuneric dens. Am zăcut câtva timp, cât anume, nu ştiu. Când au venit ai casei şi vecinii atraşi de groaznica bubuitură şi m-au luat de jos, eram conştient. Mi-amintesc că i-am spus bunicului, de cum i-am auzit glasul: „Moşule dragă, nu o să te mai văd niciodată!”, ceea ce s-a dovedit pe deplin exact. Pierderea vederii a fost ireparabilă.
Am fost dus la dispensarul comunal, unde medicul de acolo a refuzat cu încăpăţânare să mă trimită la spital la Deva, unde erau medici de specialitate, şi a hotărât să mă trimită la spitalul din Brad, unde nu era medic oftamolog, oricât au insistat părinţii mei. A doua zi am ajuns la Deva şi imediat, de acolo, la Cluj. La Cluj, unul din cei mai renumiţi oftamologi la acea vreme m-a consultat şi a constatat că totul era pierdut, spunând că dacă aş fi ajuns la el în şase ore ar mai fi putut recupera o parte din vedere. Cu siguranţă se putea ajunge şi mai repede de şase ore, dacă acel medic de circă inconştient nu refuza să mă trimită la spital la Deva.
După luni de zile petrecute prin spitale, m-am întors în sat. Mă refăcusem, în afară de ochi nu pierdusem nimic. Colegii de şcoală nu mă uitaseră. M-au amestecat îndată în jocurile lor, unora chiar le puteam face faţă. Aşa era de pildă un joc de cărţi unde pierdea cel ce se lăsa păcălit. Totuşi, nu puteam identifica singur cărţile fiind nevoit să-i întreb pe ceilalţi ce fel de carte am în mână. Hotărând să devin stăpân pe situaţie, am perforat cu un ac fiecare carte cu unul sau mai multe puncte în locuri diferite. Le aveam acum sub controlul degetelor şi am abordat jocul cu alte speranţe.
La cererea părinţilor adresată ministerului educaţiei, în anul următor am fost repartizat la o şcoală pentru nevăzători înfiinţată chiar în acel an, dar aflată în capătul de est al ţării, la Târgu-Frumos. La această şcoală, unde am stat doar un an, transferându-mă apoi la Cluj, mult mai aproape de casă, i-am avut ca profesori pe domnii Nicolae Pipă şi Gheorghe Stan, cărora le port un respect deosebit, ultimului şi o pioasă amintire, fiind trecut în lumea fără dor. Am fost învăţat aici să scriu înţepând hârtia de sus în jos şi de la dreapta la stânga şi să citesc cu degetele pe puncte de la stânga la dreapta. Minţii mele îi era greu să se desprindă de ondulaţiile scrisului vizual de mână împrumutate parcă de la colinele şi munţii de acasă. Dar curând, degetele mele s-au familiarizat cu punctele, amintindu-şi că prietenii nu mai izbuteau să mă păcălească din momentul în care îmi împodobisem cu puncte asemănătoare cărţile de joc. Stau şi mă întreb dacă Louis Braille n-o fi trecut şi el printr-o încercare similară… Să fi pierdut el la cărţi înainte de a avea inspiraţia inventării alfabetului? Nu cred fiindcă, spre deosebire de mine în satul natal, la Institutul Regal pentru Orbi din Paris, el trăia între semeni fără vedere.
